Gotcanul sau Cocosul de munte
Dupa spusa vanatorilor pasionati, nici o alta vanatoare aleasa de la noi nu se poate pune alaturi de cea a cocosului de munte (Tetrao urogallus), cavalerul muntilor inalti.
Nu e numai anotimpul, cand zapada nu s-a topit de tot, iar clopoteii isi itesc floarea la locul mai insorit. Afara de suieratul mierlei sau al sturzului, inca nici un cantaret nu tulbura linistea desavarsita a padurilor de brad, la marginea carora se tin gotcanii si gainile. Urcusul se face de cu seara, caci vanatul e legat numai de lumina slaba a zorilor.
De cu seara se aduna, ca dupa o comanda, cocosii dintr-o coasta de munte, in preajma unei poienite, cu arbori batrani si inalti la margine. Uneori vin mai mult de 15. Acolo se va desfasura zbucuimatul dans al cocosilor batrani.
Jocul cocosului de munte are loc, de regula, la inceputul primaverii, prin Aprilie.
In zori de zi, de obicei cand inca luceafarul nu s-a stins de tot si inspre rasarit se trage geana zilei, are loc una din cele mai minunate manifestatii ale fierbintelilor dragostei din cate se intampla in lumea vietuitoarelor de la noi.
Sus, pe o creanga uscata de brad, se profileaza, pe discul luminos al cerului, silueta atat de cunoscuta a cocosului de munte, dupa figurile si picturile des raspandite. Cu gatul intins, cu capul plecat intr-o parte, unii spun intotdeauna spre rasaritul soarelui, cu aripile rasfirate in jos, ca la curcan, cu coada desfasurata ca un evantai, dar ceva mai ridicata, e intr-un neastampar ca apucat de duca-se pe pustii. Nu sta locului o clipa. Sau tupaie pe creanga pe care se afla, sau nervos se lasa pe alta, spre a reveni pe cea dintai. In toata vremea zbucuimului nu tace deloc. Scoate niste sunete din ce in ce mai repezi, dupa o scurta intrerupere iar toaca, pare ca ar lovi cineva doua betisoare uscate unul de altul. Tonurile sunt diferite, cand mai incete, cand mai accentuate, asemenea zanganitului coasei ascutite cu un fier. Sfarsitul e ca o plesnitura din limba, puternica, de rasuna in linistea din jur.
E atat de cuprins de nebuneala jocului, incat nu se intrerupe nici cand alicele unei impuscaturi ii ating penele, fara sa-l loveasca de moarte.
Cum s-a terminat jocul, cade ca o piatra in desisul padurii, unde de regula stau adunate gainile.
Nu rar se intampla si dueluri intre doi cocosi ce s-au intalnit in preajma unei gaini. Lupta e pe moarte, adesea unul din ei ramanand locului, lovit in cap.
Toate culorile se intalnesc pe penele sale. Fiecare pana luata in parte e ca si besica de deasupra cafelei gingirlii. De la rosul de carmaz cu care sunt incondeiate sprancenele, pana la verdele de smarald al penelor din dreptul gusei, de la castaniul intunecat al aripilor pana la cenusiul inchis al pantecului, toate nuantele isi dau intalnire pe trupul lui. Peste tot e stropit cu puncte mari, inchise, pe fond deschis ori cu pete mari, albe, pe penele negre de la coada, pe care le rasfira, cand e in toiul fierbantelii.
Cocosii de munte, gotcanii din Carpati, unde au ramas inca multi, fiind mai putin vanati, sunt mari, pot ajunge si pana la un metru lungime, iar lungimea masurata din varful aripilor, pana la 1 metru si jumatate. Gaina e mai mica si seamana la imbracaminte cu o potarniche.
E o pasare care tine la locul unde creste, nu calatoreste. Cel mult pe iarna grea se trage mai cate deal. In afara vremii de bataie, nu-i plac arborii inalti. Dupa obiceiul gainilor de curte cu care se inrudeste putin, se tine mai mult prin tufisuri, prin ierburi, unde isi gaseste hrana scurmand. Se hraneste cu frunze de brad, cu muguri, cu mure ori seminte. Cand se lasa pe copaci, isi alege intotdeauna crengile din varf, ca sa aiba orizontul larg deschis, sa vada de departe, dominand zarea.
Noaptea se odihneste in ascunzisul cetinilor de brad ori a tufisurilor dese.
Cocosul e un egoist, viata de familie nu-i place. Dupa bataie si imperechere se intoarcein domeniul sau si lasa in seama gainiii grija cresterii puilor. In aceasta privinta se deosebeste de mandrul cocos de ograda.
Gaina isi cauta loc de cuibar printre tufisurile mai dese. Nu e mestera in facerea cuibului, abia daca scurma o groapa pe fundul careia asterne frunze uscate. Puisorii, de cum au spart gaoacea, se pot tine lesne pe picioare.
Dusmani au de cand lumea. De cocos se feresc chiar vulturii, carora se vede ca le impune infatisarea mandra, dar si puterea pliscului si a ghearelor. In schimb gaina si puii sunt atacati lesne de tot neamul rapitoarelor din padure. Din aceasta pricina, ca si din faptul ca este un vanat nobil, neamul cocosului de munte este in pericol mare, de aceea este o pasare ocrotita de lege, fiind declarata monument al naturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu